Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил. Страница 12

vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, fiindcă în ziua în care mănânci vei muri“¹ — şi aş zice că nu atâta îl opreşte, cât îi dezvăluie tainele cele din Rai — vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă (de ce, nu ştiu, dar se vede că acesta era faptul), şi începe a-i spune: „Nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…⁹“ O trage de limbă. Mă iertaţi că parafrazez în felul acesta, dar el era mult mai înţelept şi nu a vorbit aşa cum vorbesc eu acuma, a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el toate. Şi aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Fiindcă noi spunem în rugăciune, „Că nu voi spune vrăjmaşului Tău taina Ta“, dar Eva îi spune. „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din pomul acela de acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri“. „A, bun! Acuma ştiu unde să dau!“ zice dracul, şi ştim cum a dat, şi ştim unde a dat

Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul acesta: taina să rămână taină. Într-un anumit sens, aşa cum a citat şi Preasfinţitul, şi aşa cum făcea Biserica la început, spovedania nu este un lucru neapărat tainic, că mai mulţi au fost, ca şi cel din Scara,² care s-au spovedit public, şi la început spovedania era publică. Dar, aş zice Ce public! Fiindcă cei care duhovniceşte ascultă, cei care sunt în stare să plângă cu durerile fratelui păcătos, care ca mine este păcătos, ca mine nu ajunge la slava lui Dumnezeu, şi care sunt în stare, în plâns, să se roage, şi aud taina spovedaniei cu rugăciune — păi, dracul nu poate intra în ei, cum nu poate intra în duhovnic! Şi aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar am căzut cu toţii. Acuma nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Dar poate chiar, cum spunea o poveste, şi cred că nici măcar nu e glumă, că un duhovnic descoase pe un copil mic în spovedanie dacă nu a tăcut asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune: „Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!“ Adică i-a băgat în minte o idee Adică noi ne smintim şi în felul acesta, că mai găsim şi exemple „bune“ de urmat, şi în loc să ne zidim, prin rugăciune pentru aproapele ca pentru sufletul tău însuţi, ne smintim, gândindu-1 pe aproapele un altul, ori batjocorindu-1, ori imitându-i atitudinea rea.

Despre spovedanie aş vrea să mai spun unul sau două cuvinte importante, pe care le-am trăit eu ca fiind foarte importante. Sunt multe, este un vălmăşag de gânduri, Părinţi Sfinţi — mă iertaţi, dar poate Domnul ne-o da, şi va completa ce nu putem face noi. Dar un lucru important în spovedanie este însuşi sensul mărturisirii sau spovedaniei. Ce este spovedania⁹ Dacă îmi iertaţi îndrâznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea „clinic“. Spovedania nu este numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut Acesta e un bun început pentru un începător. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Preasfinţitul spunea de Adam, că Adam nu s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam⁹ Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă!“ — sau cum avem în rugăciunile noastre. „Eu ca om am păcătuit; Tu ca Dumnezeu iartă!“ Noi ştim că Dumnezeu ar ierta, nu avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi (sau de mai multe ori) am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am „zburat“. Că am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa un copil de şapte ani.

când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!“ Vine înapoi. „Nu numai pot să fug, pot să zbor!“ Şi într-adevăr, simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul — ca să-l citez pe Sfântul Pavel. „Acolo unde s-a înmulţit păcatul“, cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul“.

Ce greutate are Dumnezeu să ierte un păcat? Şi în legătură cu acele trei zile ale Sfântului Sisoe,¹ Părintele Sofronie mai adăuga şi dânsul: „De ce trei zile⁹ Dacă un suflet s-a pocăit desăvârşit şi îl doare pentru ce a făcut, de ce nu poate astăzi⁹“ Şi zice „Fiindcă în pustie vroiau să ţină o viaţă deosebit de riguroasă, şi ca să nu cadă nivelul acelei rigori, a spus Sfântul Sisoe 'în trei zile sunt sigur că Dumnezeu îl poate mântui'“ Acesta e un cuvânt pe care nu l-aş spune cu uşurinţă la tot poporul, dar aş vrea să-l împărtăşesc totuşi cu duhovnicia, cu Părinţii mei întru Domnul şi împreună-slujitori, şi ceilalţi care aud Adică harul să lucreze în inimile noastre, ca fiecare dintre noi să înţelegem cuvântul drept al mântuirii, fiindcă mântuirea până la urmă nu este altceva, nu poate fi altceva decât voinţa mea proprie, o voinţă sfântă Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului, cum poate să fie duhovnic bun? Trebuie ca ucenicul să fie întâi bun Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie şaizeci de ani de rugăciune şi douăzeci de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş duhovnicesc, şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. Dar în ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire, aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie. „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt aşa sau dacă sunt altfel⁹ Cine poate să se

teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi⁹“ Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare.

Şi deci, în înţelepciunea noastră omenească, şi în pregătirea noastră omenească, şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, aşa şi cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, pentru ca nimica să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă — frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu; că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după l liturghie sau după împărtăşanie, şi acuma nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva, de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu⁹

Deci partea duhovnicului este sâ-i pregătească pe ucenici să vină cu rugăciune, şi duhovnicul să-i întâmpine cu rugăciune; ca Dumnezeu să lucreze în acele inimi, şi Dumnezeu să lucreze prin inima mea, în virtutea hirotoniei mele şi hirotesiei, şi în virtutea căutării şi rugăciunii ucenicului Mai important este ucenicul decât duhovnicul Dacă puteţi să dezvăluiţi acest „chiţibuş“ ucenicilor, ucenicii voştri vă vor face proroci şi voi vă veţi uimi de ce va fi ieşit din gurile voastre — şi aici repet ce ne spunea nouă Părintele Sofronie cu mulţi ani înainte.

în al doilea rând — dar nu ştiu care e primul şi care e al doilea — inspiraţia Trebuie însuflare duhovnicească atunci când vedem un suflet nepăsător, un suflet călduţ sau rece, trebuie cuvânt de la Dumnezeu, prin care să putem aduce în viaţă pe acel suflet, suflet rece, din care dintr-o

dată să iasă pară de foc, ca îngerii, ca Heruvimii, ca Serafimii lui Dumnezeu. Aicea, iarăşi, nu este lucrare omenească. Duhovnicul are puterea aceasta, limitată totuşi de atitudinea şi persoana — nu personalitatea! — celui ce vine către el

Aş vrea să mai spun un cuvânt despre spovedanie, aicea deja în legătură cu o pregătire omenească. De ce, de multe ori, oamenii nu se spovedesc curat? Din mândrie, ruşine, frică? Mândria, într-un fel, o putem da la o parte, în sensul că mândria a fost primul păcat şi este ultimul păcat de care ne descotorosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinţi, că acesta e ultimul păcat cu care încă au de furcă. Deci mândria este întotdeauna şi pretutindeni prezentă. Ca duhovnici, trebuie să dibuim, în Dumnezeu, şi în felurile cum am zis, care efect al mândriei trebuie atacat întâi şi în ce fel.