Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил. Страница 19

Ce începe acum⁹ începe asemănarea mai desăvârşită cu Hristos Văzând pe Tatăl şi devenind fii ai lui Dumnezeu, începem să trăim acea pace dumnezeiască, aşa cum şi pruncul, când se naşte şi vede pe tatăl, trăieşte o anume împăciuire. Şi omul, cunoscând pe Dumnezeu, şi-a înţeles menirea lui şi a început să atingă această menire, s-o dobândească. Deja simte cum împărăţia este a lui prinmoştenire, prin înfiere, şi trăieşte acea pace pe care el o are în inima lui, răspândind-o ca o bună mireasmă împrejurul lui.

Fericiţi Jăcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Şi la treapta aceasta a înfierii dumnezeieşti începe omul, ziceam, să se asemene cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru dreptatea Lui a fost prigonit. Şi iată că începe a opta treaptă a pocăinţei noastre.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Şi iată că, cu a opta treaptă a Fericirilor, se încheie ceea ce începuse cu prima treaptă. în prima treaptă, Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor, începea călătoria cea sigură către împărăţia Cerurilor, fiindcă dacă omul acela nu "va căuta înapoi", ci rămâne căutând înainte şi înainte, către împărăţie, nădăjduind în ciuda poticnirilor, păcatelor, ruşinilor prin care trece, nădăjduind la mila, la bunătatea şi la înţelepciunea lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungă la biruinţa cea din urmă. Şi acuma, ceea ce a fost un potenţial, că "cei săraci cu duhul vor moşteni", fiindcă încep călătoria asta, acum iată că au moştenit-o. Au devenit fiii lui Dumnezeu, şi în prigonirile lor pentru dreptatea care trăieşte în ei au şi primit împărăţia Cerurilor; şi, într-un anume sens, treapta şi-a atins desăvârşirea. Călătorind prin toate Fericirile acestea paradoxale am ajuns a dobândi împărăţia Cerurilor

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cewrilor: în prima Fericire ca o făgăduinţă şi o chezăşie, în cea de-a opta Fericire este deja în sensul literal, că au dobândito Şi cum ştim⁹ Cum îndrăznesc eu să spun că au dobândit-o⁹ Fiindcă porunca Fericirii acesteia nu e diferită de cealaltă, că şi acolo zice la început

88

că "acelora este împărăţia Cerurilor". Şi aicea zice: Acelora este împărăţia Cerurilor. Răspunsul îl descoperim în a noua Fericire, care zice -

Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocări, şi vor zice tot lucrul rău împrotiva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! lată că a noua Fericire iese din rând, din rândul celorlalte porunci, să le zicem. Fiindcă la celelalte se zice: "Fericiţi cei care…" (persoana a IlI-a); iar aici Dumnezeu deja vorbeşte faţă către faţă: Fericiţi veţi fi! Iată că Mântuitorul Hristos arată, prin schimbarea aceasta de adresă, că, cu a opta Fericire, am ajuns şi am dobândit, şi acum este o oarecare coacere, o oarecare desăvârşire a ceea ce s-a întâmplat deja. Şi deci iată cam ce am vrut să spun despre pocăinţă.

Pocăinţa: Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: Toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului,¹ fiindcă Mântuitorul a spus: "Cerul şi pământul vor trece".² "Toate un cer şi un pământ", şi toate pier! încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi însetoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu. Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim acele lucruri, să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

Aş fi vrut să vă mai adaug un element la această călătorie: Sărăcia duhului este prima treaptă. Sărăcia duhului, viziunea aceasta că suntem săraci până la moarte. "Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nicicum nu am, ca să intru într-însa". Acesta este realismul duhovnicesc. Începem să ne dăm seama ca, orişicine am fi, nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă, păcatul fiind moarte. Suntem deja în stricăciunea morţii. Şi asta este starea pe care se înfăptuieşte prima treaptă. Că atunci Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat.

Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.¹

Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta — acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie — dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie — şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.

Pocăinţa deci este un lucru — dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun — de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în însuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta⁹ Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru vecinicie. In voinţa lui îşi devine părinte, îşi

90

devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: "Vreau, Doamne!", prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om îşi face autoportretul.

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie "cenuşăreasă"! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, ştiinţă. Filosofie este încă un cuvânt. Filosofii străvechi, Greci, nu erau numai nişte gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul lor era adevărat. Şi dacă trăirea lor dovedea că merge, că se poate înfăptui gândirea lor, apoi însemna că filosofia lor era adevărată Şi precum şi toate celelalte filosofii şi religii nu au putut dobândi desăvârşirea, desăvârşirea filosofiilor greceşti a fost în acel altar pe care l-a găsit Sf. Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.¹

Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că "Nimic nu cunosc". Socrate a zis: "Una ştiu, că nimica nu ştiu". Ev oT5a, 6'xi u.r)8ev oî5a. Şi asta este desăvârşirea a tot ce e pământesc. Atunci, sărăcia duhului, că "nimica nu ştiu". Atunci poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui, şi a venit Sfântul Pavel cu cuvântul dumnezeiesc la Atena. De bine de rău l-au primit, că erau încă în mândreţele lor de filosofi Dar s-a găsit un Dionisie, şi poate încă unul-doi, care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Părinţii noştri, poate mai ales în vremea Sfântului Vasilie cel Mare, şi aceia care erau încă mulţi dintre ei păgâni convertiţi la Ortodoxie, la creştinism, botezaţi întru creştinism, care cunoşteau toată cultura antică greacă şi slavele filosofiei şi aşa mai departe, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine pe care am descris-o acum — Fericirile şi calea către vecinicie — singura adevărată filosofie Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singura şi vrednică de om, şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria asta şi în vecinicie. Nici o altă filosofie nu a putut fi înfăptuită, nici în istoria asta, în desăvârşire, darămite în vecinicie Şi atuncea calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă.